Lucifer, motanul meu negru, era un vinator experimentat. Aproape zilnic isi completa meniul, primit acasa, dindu-i o tenta exotica (seara se intorcea fericit, murdar de singe pe bot si nu numai!). Mai gabjise vreo pasare. Nu era usor pentru el sa le prinda, dar nu renunta nici dupa ore in sir de stat la pinda, nemiscat, cu muschii incordati si cu ochii sticlind. Pasarile nu se lasau prinse atit de usor, vedeau dusmanul de sus si-l ocoleau, desconspirindu-l, totodata, intimplarea il mai favoriza din cind in cind sau vreun pui prost, care nu prea stia cum stau lucrurile. De citeva zile insa descoperise un cuib de rindunica, sub streasina, plin de pui, si nu mai avu somn din ziua aceea. Il vedeam in fiecare dimineata postindu-se, strategic, sub stresina, ascuns printre ierburi, observind miscarea rindunelelor si a puilor, schitindu-si un plan de atac. Ziua cea mare ( ziua atacului!) nu se lasase asteptata prea mult. Trecusera deja trei zile. Dupa calculele sale, destul de laborioase, cred! ), era suficient un salt mai amplu ca sa ajunga la cuib, asa ca isi luase vint si sari. Fusese pe aproape. Din pacate, nu reusise decit sa atraga atentia ridunelelor, care ripostasera imediat, planind ( ca niste avioane de atac!) aspra motanului, si ciupindu-l cu pliscurile lor ascutite. Se adunasera mai multe decit prevazuse el ( un stol!), iar atacurile lor amenintau sa devina periculoase. Era si asa plin de singe ( de singele lui, desigur ), primise citeva ciocuri si-n apropierea ochilor, motiv pentru care gasi mai intelept sa se retraga de pe cimpul de lupta, in asteptarea unui moment mai prielnic.
