De ce bătrânii devin radical pesimişti

 De ce bătrânii devin radical pesimişti – chiar cei mai senini, structural optimişti, dintre ei, care au detestat o viaţă pesimismul. Nu e o simplă problemă de psihologie. Observ lucrul peste tot. Bun: un bătrân optimist are ceva idiot. Dar acum toţi sombrează în pesimism funebru, şi e cam mult. În scrieri cel puţin, bătrânii nu erau aşa, se menţineau în obişnuita acreală bombănitoare, rămânând în genere senini. Radicalizarea bătrânilor în pesimism e ceva straniu.

       Contrastul între o globalizare tehnico-economică şi o balcanizare politico-culturală. Puţin comic. Cu cât lumea se unifică tehnic (cablaje etc.), cu atât se fragmentează cultural. Lucrul nu fusese prevăzut, se credea că unificarea va fi o înfrăţire: ‘satul global’ etc. Găsim totdeauna, până la urmă, valorile capabile să ne despartă eficient. Avem nevoie de separaţie. S-ar spune că fraternitatea nu e un ideal uman. Datul nostru e fragmentul. Nu cred că globalizarea va fi ceea ce predică apostolii ei. Vom suferi. Vom avea nostalgia fragmentului. Vom alege fractura, incongruenţa, frontierele interioare, ne vom descoperi strămoşi şi trecuturi fictive, numai pentru a ne delimita şi respinge. Deglobalizarea e sensul globalizării.

       Progresul populismului. La suprafaţă, dezgustătoare pare doar presa, care începe să ia locul tribunalelor populare. Confundând bănuielile cu faptele, privilegiind conspiraţionismul, montând afaceri, crezând în propriile ei ficţiuni, scenarii, eşafodaje incoerente, într-o ambalare mediatică halucinantă. Publicul, totuşi, marşează. De la o vreme, caută, are nevoie să creadă în cele mai improbabile şi mai stupide lucruri, iar ăsta e lucrul cel mai interesant.
       Singura alternativă a sistemului politic, în Europa, au devenit partidele populiste. Nu stânga, percepută acum ca parte a sistemului. Singurele partide anti-sistem sunt văzute a fi cele populiste. Lucrul n-are de-a face cu declinul economic. Sunt vechi rămăşiţe de ură, dar este de asemenea o oboseală sistemică.
       Populismul nu e interesant în sine, ci sastisirea generală de politic al cărei semn e. Dorinţa de schimbare a sistemului (poate, sfârşitul reprezentativităţii, dorinţa de democraţie directă, de tribunale cu juraţi, pe scurt de eliminare din joc a intermediarului). E vizibilă tot mai mult lipsa de conţinut politic în sine, o criză viitoare a politicului. S-ar putea să fie singura urmare a crizei economice, în timp ce toată lumea e cu ochii pe cea din urmă.
       Dar cât are sistemul reprezentativ în Europa? O sută de ani. Era normal să sară puţin în aer.
       Ce dracu faci aici. Who the fuck cares.
       Ciudat e că o să asistăm la toate astea. Doar asta îţi dă un sentiment cu adevărat ciudat.

       J.-D.V., psihanalist: ‘Doi psihanalişti s-au sinucis deja, încercând să mă analizeze’. Ei, aşa da.

       ‘Carambolaj intern.’ Cum numeşte D. tulburările de memorie.

Jocuri cu ferme si jocuri barbie

Jocul este activitatea preferata de catre cei mici, si este bine stiut ca ar renunta la orice pentru acest lucru. Problema este ca fata de acum 20 de ani cand eram eu copil, locul jocurilor printre copii si cu copii a fost luat de cel a jocurilor online. Acest lucru face mai grea alegerea de catre parinte a jocurilor pe care cel mic poate sa le acceseze. Doua dintre sugestiile mele, pe care le voi detalia mai jos, sunt pentru jocuri care sunt atat distractive cat si educative pentru cei mici.
Daca vreti sa va responsabilizati copilul, precum si sa il invatati cat mai multe despre viata la tara va sugerez sa cautati jocuri cu ferme online. Unul dintre cele mai cunoscute astfel de jocuri este Framvile care poate fi jucat pe platforma de socializare Facebook, dar sunt si jocuri mult mai simple, creeate special pentru copii. Aceste jocuri sunt utile mai ales pentru copii care traiesc in mediul urban, fara acces la ferme sau mediul rural. Copiii pot invata mai multe despre cum arata animalele, sunetele pe care le scot, despre plante, precum si despre felul in care acestea sunt hranite si cum sa aiba grija de ele.
Pentru fetite, recomand jocurile cu Barbie. Mereu ca fetita mi-am dorit o papusa Barbie, si cred ca acest lucru nu s-a schimbat nici pentru fetiteledin ziua de azi, asa ca daca nu va permiteti sa cumparati o papusa reala prea des, puteti sa ii faceti cadou fetitei voastre o papusa virtuala. Pe site-ul celor de la Barbie gasiti o multime de jocuri cu aceasta papusa care poate fi personalizata, precum si multe jocuri cu Barbie de imbracat. Cred ca este o activitate atat ieftina cat si distractiva si educativa pentru copil, ajutandu-l sa isi dezvolte abilitati cromatice si nu numai.
Mediul online ofera si alte variante de jocuri pentru copii, ramane doar sa le explorati, si sa le alegeti pe cele mai utile pentru educatia piticului vostru.

interviu

 În acest interviu  din 29 martie ’91, Cioran era de părere că trebuie o cvasi-independenţă pentru Transilvania (unde ‘cvasi-’ e termenul esenţial). Ei bine, lucrurile nu sunt probabil pierdute, după ce se vor stinge naţionalismele de ambele părţi. Proiectul federal european eşuează acum – accelerat şi de criză -, e pe cale să eşueze precum federaţia iugoslavă. Se iveşte tot mai mult ideea unei confederaţii a Europei, în care deci naţiunile şi limbile ar mai juca un rol, pe model helvetic. Ei bine, atunci vom putea gândi un model confederativ şi pentru România (şase-şapte regiuni în loc de judeţe, o limbă oficială şi două-trei de circulaţie, autonomii economice locale – produse ‘made in Banat’, ‘made în Bucovina’ etc. -, cu concesii rezonabile de ambele părţi). S-ar potrivi şi în contextul general european, care abandonează visul federal şi merge vizibil spre confederaţie. Şi am avea în sfârşit, fir-ar să fie, puţină linişte.
       Pentru că problema Transilvaniei nu s-a terminat, nu s-a  rezolvat, şi nu se va rezolva mult timp de acum înainte cu genul ăsta de tensiune mocnită. Ungurii ne dispreţuiesc sincer (popor de ţărani, fără aristocraţie, sălbatic etc.), iar noi îi urâm sincer (aroganţi, negaţionişti sentimentaloizi, de o cruzime stupidă etc.), sunt duşmanii noştri cei mai buni de o mie de ani. Ambele popoare pot produce rapid dovezi ale suferinţei istorice şi mormane de cadavre în sprijinul lor. Asta nu poate continua. E naiv să crezi că problema s-a terminat fiindcă am intrat noi în Europa, iar acum e destul să reciţi versetele corectitudinii politice şi să le faci puţin loc în guvernământul central. Cât poate dura acest truc; probă că împing, constant şi obstinat, spre ce-i interesează. Provizoratul prelungit, în care ei se prefac că ne respectă şi noi ne prefacem că-i iubim, e absurd şi-şi apropie termenul. Trebuie să gândim un proiect comun (nu unul pe care să-l facem noi şi ei să-l semneze), unul fără iubire, întemeiat pe praxis, pe strict interes comun şi pragmatic, un proiect de antantă. Nu văd cine l-ar putea face; e nevoie de un cap politic. Singurul lucru favorabil e contextul.
       Occidentul nu cunoaşte Europa Centrală, habar n-are ce-a fost aici; nu el o să ne descurce problemele. Dar porneşte el însuşi spre confederaţie, şi lucrul ăsta, la nivel general, poate ajuta pe cine ştie să anticipeze abil drumul.

Harta şi teritoriul nu este o capodoperă

 Bun, trebuie admis: Harta şi teritoriul nu este o capodoperă. O carte bine structurată, programatic ternă, fără suflet; un roman al oboselii. În lista celorlalte, e doar mai bun decât Platforma.
       Mă bucur însă că Houellebecq a luat acel nefericit premiu. În felul ăsta, validat de mainstream, va fi în sfârşit lăsat din braţe de liota burghez-boemă a criticii hip, de toţi aceşti cretinei care citau ‘scandalosul’, luându-şi-l idol sau anti-erou fashion, alături de figuri ca Martin Amis sau Dantec, turmă de hipster-critici ai esteticii angajate pe care de altfel, structural, el îi vomită spontan. Aceşti mici imbecili, care umplu în toată lumea revistele, în cronici nule, cu portretul scriitorului blestemat, ‘provocator’ şi rebel (cum au învăţat că se spune – şi contagiunea clişeului e atât de mare, încât e aproape imposibil să dai azi peste o cronică la Houellebecq care să nu conţină vocabula ‘provocator’), erau singurul segment bizar de receptare de care trebuia să scape. Jenaţi de consacrarea incontestabilă pe care premiul o presupune, e în fine mort pentru ei, o statuie. Vor trebui să facă o piruetă, pentru a-şi repera idoli în altă direcţie.
       Mai are, probabil, unul sau două romane mari în şantier, de anvergura primelor. Nu ştiu; n-are nici o importanţă. Poate muri chiar mâine, îmi spuneam, cu o tresărire de jenă. Va fi spus deja esenţialul despre el, despre o anumită sensibilitate dureroasă, crepusculară a Occidentului. Perimetrul a fost desenat. E inconturnabil scriitorul epocii noastre.