De ce bătrânii devin radical pesimişti – chiar cei mai senini, structural optimişti, dintre ei, care au detestat o viaţă pesimismul. Nu e o simplă problemă de psihologie. Observ lucrul peste tot. Bun: un bătrân optimist are ceva idiot. Dar acum toţi sombrează în pesimism funebru, şi e cam mult. În scrieri cel puţin, bătrânii nu erau aşa, se menţineau în obişnuita acreală bombănitoare, rămânând în genere senini. Radicalizarea bătrânilor în pesimism e ceva straniu.
Contrastul între o globalizare tehnico-economică şi o balcanizare politico-culturală. Puţin comic. Cu cât lumea se unifică tehnic (cablaje etc.), cu atât se fragmentează cultural. Lucrul nu fusese prevăzut, se credea că unificarea va fi o înfrăţire: ‘satul global’ etc. Găsim totdeauna, până la urmă, valorile capabile să ne despartă eficient. Avem nevoie de separaţie. S-ar spune că fraternitatea nu e un ideal uman. Datul nostru e fragmentul. Nu cred că globalizarea va fi ceea ce predică apostolii ei. Vom suferi. Vom avea nostalgia fragmentului. Vom alege fractura, incongruenţa, frontierele interioare, ne vom descoperi strămoşi şi trecuturi fictive, numai pentru a ne delimita şi respinge. Deglobalizarea e sensul globalizării.
Progresul populismului. La suprafaţă, dezgustătoare pare doar presa, care începe să ia locul tribunalelor populare. Confundând bănuielile cu faptele, privilegiind conspiraţionismul, montând afaceri, crezând în propriile ei ficţiuni, scenarii, eşafodaje incoerente, într-o ambalare mediatică halucinantă. Publicul, totuşi, marşează. De la o vreme, caută, are nevoie să creadă în cele mai improbabile şi mai stupide lucruri, iar ăsta e lucrul cel mai interesant.
Singura alternativă a sistemului politic, în Europa, au devenit partidele populiste. Nu stânga, percepută acum ca parte a sistemului. Singurele partide anti-sistem sunt văzute a fi cele populiste. Lucrul n-are de-a face cu declinul economic. Sunt vechi rămăşiţe de ură, dar este de asemenea o oboseală sistemică.
Populismul nu e interesant în sine, ci sastisirea generală de politic al cărei semn e. Dorinţa de schimbare a sistemului (poate, sfârşitul reprezentativităţii, dorinţa de democraţie directă, de tribunale cu juraţi, pe scurt de eliminare din joc a intermediarului). E vizibilă tot mai mult lipsa de conţinut politic în sine, o criză viitoare a politicului. S-ar putea să fie singura urmare a crizei economice, în timp ce toată lumea e cu ochii pe cea din urmă.
Dar cât are sistemul reprezentativ în Europa? O sută de ani. Era normal să sară puţin în aer.
Ce dracu faci aici. Who the fuck cares.
Ciudat e că o să asistăm la toate astea. Doar asta îţi dă un sentiment cu adevărat ciudat.
J.-D.V., psihanalist: ‘Doi psihanalişti s-au sinucis deja, încercând să mă analizeze’. Ei, aşa da.
‘Carambolaj intern.’ Cum numeşte D. tulburările de memorie.
Contrastul între o globalizare tehnico-economică şi o balcanizare politico-culturală. Puţin comic. Cu cât lumea se unifică tehnic (cablaje etc.), cu atât se fragmentează cultural. Lucrul nu fusese prevăzut, se credea că unificarea va fi o înfrăţire: ‘satul global’ etc. Găsim totdeauna, până la urmă, valorile capabile să ne despartă eficient. Avem nevoie de separaţie. S-ar spune că fraternitatea nu e un ideal uman. Datul nostru e fragmentul. Nu cred că globalizarea va fi ceea ce predică apostolii ei. Vom suferi. Vom avea nostalgia fragmentului. Vom alege fractura, incongruenţa, frontierele interioare, ne vom descoperi strămoşi şi trecuturi fictive, numai pentru a ne delimita şi respinge. Deglobalizarea e sensul globalizării.
Progresul populismului. La suprafaţă, dezgustătoare pare doar presa, care începe să ia locul tribunalelor populare. Confundând bănuielile cu faptele, privilegiind conspiraţionismul, montând afaceri, crezând în propriile ei ficţiuni, scenarii, eşafodaje incoerente, într-o ambalare mediatică halucinantă. Publicul, totuşi, marşează. De la o vreme, caută, are nevoie să creadă în cele mai improbabile şi mai stupide lucruri, iar ăsta e lucrul cel mai interesant.
Singura alternativă a sistemului politic, în Europa, au devenit partidele populiste. Nu stânga, percepută acum ca parte a sistemului. Singurele partide anti-sistem sunt văzute a fi cele populiste. Lucrul n-are de-a face cu declinul economic. Sunt vechi rămăşiţe de ură, dar este de asemenea o oboseală sistemică.
Populismul nu e interesant în sine, ci sastisirea generală de politic al cărei semn e. Dorinţa de schimbare a sistemului (poate, sfârşitul reprezentativităţii, dorinţa de democraţie directă, de tribunale cu juraţi, pe scurt de eliminare din joc a intermediarului). E vizibilă tot mai mult lipsa de conţinut politic în sine, o criză viitoare a politicului. S-ar putea să fie singura urmare a crizei economice, în timp ce toată lumea e cu ochii pe cea din urmă.
Dar cât are sistemul reprezentativ în Europa? O sută de ani. Era normal să sară puţin în aer.
Ce dracu faci aici. Who the fuck cares.
Ciudat e că o să asistăm la toate astea. Doar asta îţi dă un sentiment cu adevărat ciudat.
J.-D.V., psihanalist: ‘Doi psihanalişti s-au sinucis deja, încercând să mă analizeze’. Ei, aşa da.
‘Carambolaj intern.’ Cum numeşte D. tulburările de memorie.