Bun, trebuie admis: Harta şi teritoriul nu este o capodoperă. O carte bine structurată, programatic ternă, fără suflet; un roman al oboselii. În lista celorlalte, e doar mai bun decât Platforma.
Mă bucur însă că Houellebecq a luat acel nefericit premiu. În felul ăsta, validat de mainstream, va fi în sfârşit lăsat din braţe de liota burghez-boemă a criticii hip, de toţi aceşti cretinei care citau ‘scandalosul’, luându-şi-l idol sau anti-erou fashion, alături de figuri ca Martin Amis sau Dantec, turmă de hipster-critici ai esteticii angajate pe care de altfel, structural, el îi vomită spontan. Aceşti mici imbecili, care umplu în toată lumea revistele, în cronici nule, cu portretul scriitorului blestemat, ‘provocator’ şi rebel (cum au învăţat că se spune – şi contagiunea clişeului e atât de mare, încât e aproape imposibil să dai azi peste o cronică la Houellebecq care să nu conţină vocabula ‘provocator’), erau singurul segment bizar de receptare de care trebuia să scape. Jenaţi de consacrarea incontestabilă pe care premiul o presupune, e în fine mort pentru ei, o statuie. Vor trebui să facă o piruetă, pentru a-şi repera idoli în altă direcţie.
Mai are, probabil, unul sau două romane mari în şantier, de anvergura primelor. Nu ştiu; n-are nici o importanţă. Poate muri chiar mâine, îmi spuneam, cu o tresărire de jenă. Va fi spus deja esenţialul despre el, despre o anumită sensibilitate dureroasă, crepusculară a Occidentului. Perimetrul a fost desenat. E inconturnabil scriitorul epocii noastre.
Mă bucur însă că Houellebecq a luat acel nefericit premiu. În felul ăsta, validat de mainstream, va fi în sfârşit lăsat din braţe de liota burghez-boemă a criticii hip, de toţi aceşti cretinei care citau ‘scandalosul’, luându-şi-l idol sau anti-erou fashion, alături de figuri ca Martin Amis sau Dantec, turmă de hipster-critici ai esteticii angajate pe care de altfel, structural, el îi vomită spontan. Aceşti mici imbecili, care umplu în toată lumea revistele, în cronici nule, cu portretul scriitorului blestemat, ‘provocator’ şi rebel (cum au învăţat că se spune – şi contagiunea clişeului e atât de mare, încât e aproape imposibil să dai azi peste o cronică la Houellebecq care să nu conţină vocabula ‘provocator’), erau singurul segment bizar de receptare de care trebuia să scape. Jenaţi de consacrarea incontestabilă pe care premiul o presupune, e în fine mort pentru ei, o statuie. Vor trebui să facă o piruetă, pentru a-şi repera idoli în altă direcţie.
Mai are, probabil, unul sau două romane mari în şantier, de anvergura primelor. Nu ştiu; n-are nici o importanţă. Poate muri chiar mâine, îmi spuneam, cu o tresărire de jenă. Va fi spus deja esenţialul despre el, despre o anumită sensibilitate dureroasă, crepusculară a Occidentului. Perimetrul a fost desenat. E inconturnabil scriitorul epocii noastre.