Oamenii bine informati despre viata muzicala romana imi spun asa: era pana acum fapt verificat aproape de atatea ori - cate concerte a dat domnul Gheorghe Enescu in fata compatriotilor lui, ca legatura sincera si cea mai calda intre artist si ascultatorii sai se stabilea, in anii din urma, pe Humoresca lui Dvorjak. De ce tocmai pe aceasta bucata, e treaba criticilor de specialitate sa cerceteze. Diletantii sensibili mi-au sugerat ca aici lucreaza delicat oarecare inrudire tainica intre sufletul slav si cel latin, sa zicem chiar: daco-latin...
Dar trebuie sa asteptam rezultatele unei analize riguroase istoric-estetice. Pana atunci ramanem la constatarea simpla si sigura ca bucata ceruta totdeauna cu foc de catre publicul roman de la maistrul sau iubit este documentul autentic pentru oricine vrea sa inteleaga legatura intre acel public si acel maistru.
si daca publicul si-a manifestat asa hotarat sensibilitatea muzicala, de ce sa-l tinem legat pentru mai mult? Humoresca lui Dvorjak - asta stie publicul.
Ajunge... E in adevar drept sa-l tratam deodata asa de aspru pentru ideile lui despre stilul lui Haydn, acel al lui Enescu, de pilda, sau despre alt fapt de muzica care n-are direct a face cu Humoresca lui Dvorjak?
Desigur, in publicul concertelor din orice tara se gasesc destui oameni care nu pot deosebi pe Haydn de Enescu; probabil numai ca in unele tari acesti oameni stiu ca exista altii care se pricep sa deosebeasca stilurile, si hotarat lasa pe seama acelor cunoscatori initiativa si raspunderea oricarei manifestari in sala. in alte tari structura publicului nu-i atat de ferma si rationala, si initiativa manifestatiilor o au uneori cei care nu dispun decat de multa energie fizica si de entuziasme diverse extramuzicale.
Se intelege ca o intervertire in ordinea bucatilor, fara stirea unui asemenea public, poate da pe fata foarte hazliu alcatuirea lui intima.
Numarul acelor care, in arta, se decid dupa motive estetice este infim. De aceea este foarte gingas lucru sa cercetezi oamenii asupra cunoasterii stilurilor. Starea naturala a omului normal dupa cetirea unei carti, ori in sala de teatru, ori in expozitia de pictura, este nedumerire si curiozitate (mai mult sau mai putin prudent stapanita) de a afla ce trebuie sa creaza despre carte, despre piesa, despre panza, lucruri a caror ratiune de a fi ramane in fond mai totdeauna neinteleasa pentru dansul. El stie ca exista o ierarhie in producerea si cunoasterea operelor de arta. Masura in care omul normal are constiinta de aceasta ierarhie este felurita, dupa tari si timpuri. in societatile foarte primitive disciplina artelor o tin preotii si magii; in cele foarte cultivate, intelectualii special instruiti pentru aceasta; iar societatile in doi peri se bucura de o libertate vioaie, cu efecte neprevazute, uneori foarte vesele. La primitivi situatia e simpla: gustul e uniform si sincer manifestat. Pentru civilizati si fractiuni de civilizati, duplicitatea este inevitabila in arta. Pentru ca productia este extrem de abundenta si diversa; iar de alta parte exista o ierarhie si o disciplina care ameninta si opreste continuu pe omul de bun-simt sa-si dea pe fata gustul autentic.
Omul de mijloc este astazi, in judecarea artei, cu deosebire uluit; criticul ii vorbeste de miresmele unui ton de vioara, de savoarea unei fatade arhitectonice - si-l maltrateaza fiindca nu deosebeste stilurile. Apoi nu-i cuminte acel care se tine hotarat si din toata inima deHumoresca lui Dvorjak? Ce tonuri sculptate, ce acorduri cu parfumuri! Iata o bucata care are valoarea, profund semnificativa, ca se poate fluiera usor si placut, si-i asa de dulce, si cu delicioasa melancolie iti aduce aminte de un sfarsit de chef delicat, cu lautari absolventi de conservator!
Dar autoritatea criticilor este, dupa cum se vede, o fatalitate absoluta. Omul de bun-simt rar scapa (ca in exemplul de mai sus) de tirania ei. Spun drept ca atunci cand se manifesta liber in arta, omul de bun-simt mi-e drag si il stimez din toata inima, fiindca-i onest si are haz. Daca, cine stie de ce - din eleganta de esteti probabil - nu vroim sa-l instruim (si cu transpuneri lirice nu se invata oamenii a deosebi stilurile si a intelege tehnica artistica), bine e sa-l zapacim cu metafore ametitoare, si din amuzant, cum poate fi adeseori, sa-l facem cu desavarsire ridicul?
Cu cat critica e mai diversa si mai individualista, cu atat e mai putin apasatoare; cu atat mai tare inlesneste libertatea gustului pentru omul de bun-simt si-l desface de obligativitati la care nu-l putem supune decat daca vroim sa fim ironici. scoli si directii accentuat si unitar organizate incurajeaza in omul normal lenea de a gandi, care si asa ii este naturala, si fac din el un poznas automat de formule.