Dragostea este poate cel mai pur sentiment care poate sa existe, dragostea nu are limite, nu face diferente, dragostea doar exista si te transforma in bine. Se spune ca numai oamenii lipsiti de imaginatie pot fi rai, cat si cei care sunt ignoranti (asta ca sa nu le zicem pe fata - prosti) iar rautatea duce la nefericire.
In momentul de fata traversez o perioada caracterizata prin ignoranta... zic eu, nu si prostie .
Dar probabil ca rautatea care iese din mine reprezinta indignarea aceea fata de neregulile lumii.
Sunt atat de multe probleme in lumea asta incat nu mai pot cateodata si tip si urlu si ma port urat exact cu cine nu trebuie. Pe de alta parte am impresia ca mi-am gresit viata si din acest motiv ma revolt. Aveam eu odata o expreie -ma revolt - deci exist. Dar am ajuns in pragul in care nu mi vreau sa ma revolt ci vreau doar sa traiesc linistita si impacata cu lumea.
Obisnuiam sa fim fericiti cand iubeam. Acum nu mai stiu ce anume obisnuim. Problema e ca odata cu obisnuinta care se sterge se da nastere la o alta obisnuinta iar asta inseamna poate ca traim intr-o rutina continua ceea ce ma ingrozeste. Nu sunt genul de om care sa aiba rabdare in fata esecurilor vietii, deoarece stiu ca ele pot fi depasite si stiu ca ele nu isi au locul in viata numai in cazul in care esti cumva prea dobitoc si dai peste ele. Sunt invatata sa am tot timpul dreptate pentru ca viata de pana acum m-a invatat asa. Ori am trait printre prosti si era normal sa am dreptate fiind putin mai dezghetata la minte - ori am fost singura care a avazut realitatea, fie ea frumoasa, fie ea urata. Conturez toate gandurile astea pentrru ca mi-e team sa le zic cu voce tare si pentru ca stiu ca daca le aud atunci faptul ca exista nu va mai putea fi un proces ireversibil.
Problema cu fericirea e ca atunci cand o ai nu iti dai seama cat de norocs esti iar dupa ce dispare nici macar nu stii ce iti lipseste. Obisnuiam sa fim fericiti - noi doi. Cand nu aveam prea multe planuri de viitor si cand pur si simplu lasam viata sa curga.Din moment ce au aparut planurile, au aparut si problemele. Asta pentru ca relatia noastra s-a ridicat la un alt nivel iar nivelul acesta este putin prea ridicat pentru posibilitatile noastre curente.
Obisnuiam sa fim fericiti pentru ca nu mai voiam atat de multe de la viata si pentru ca ma minteam ca langa tine urma sa fie o viata plina, alaturi de multi copii si uitam de grijile mari ale lumii. Obisnuiam sa fiu si eu fericita pentur ca in tot delirul acela al iubirii de inceput nu mai stiam de nefericirea altora si ma minteam ca totul in lume este frumos si nimeni nu are imic de pierdut daca eu stau nepasatoare.
Obisnuiam sa fiu fericita si sa nu imi ma agite lipsa banilor, lipsa timpului, lipsa prietenilor, a festivalurilor cat si lipsa fetelor cu care sa rad. Credeam ca sunt un om singuratic insa bleaga de mine nu stia decat sa te iubeasca renuntand la lucrurile cele mai importante din viata ei, care in cele din urma o defineau.
Obisnuiam sa fiu fericita si sa te fac fericit pentru ca uitasem de mine, uitasem de tot ceea ce ma definea. Pentru ca la urma urmei pasiunile te definesc, tot ceea ce ai in viata ca si activitate te defineste, te creeaza si acel personaj creat - esti tu, omul pe care lumea il vede.
Eu acum nu mai sunt eu, pentru ca obisnuiam sa fiu fericita cu tine, si pentru ca am renuntat la tot ceea ce ma definea.
E trist cand iti dai seama, cand trebuie sa iti dai seama mai bine zis, ca nu poti sa faci nimic ca sa pastrezi si una si alta, ori cum zice o vorba din popor sa impaci si capra si varza. Cum poti sa fii tu in continuare, sa iti dedici tot tie intregul timp pe care il ai, iar la final sa imparti viata si cu cineva, o persoana pe care se presupune ca o iubesti si trebuie sa o faci fericita?
Incerc sa imi dau seama de toate astea sau mai bine ar fi sa nu imi dau seama caci la final ramane doar durerea, stiind ca auzindu-le tot mai des, tot mai tare, nu pot decat sa astept sa vina ceea ce in adancul inimii nu as vrea sa vina niciodata - ruperea.