Entuziasmul unora de a exista intr-o noua aureola, ma cuprindea si pe mine: aderente puternice ma legau de ele, cu anastomoze invizibile ce faceau din mine un obiect al odaii la fel cu celelalte, in acelasi mod in care un organ grefat pe carne vie, prin schimburi subtile de substante se integreaza trupului necunoscut.
Odata in timpul unei crize, soarele trimise pe perete o cascada mic de raze, ca o apa ireala de aur marmorata cu unde luminoase. Vedeam si coltul unei biblioteci cu tomurile groase legate in piele, dincolo de geam si amanuntele acestea reale pe care le percepeam dindepartarea lesinului ispravira sa ma ameteasca si sa ma doboare ca o ultima inhalatie de cloroform. Ceea ce era mai comun si mai cunoscut in obiecte aceea ma turbura mai mult.
Obisnuinta de a le vedea de atatea ori ispravise probabil prin a le uza pielita exterioara siastfel ele imi apareau din cand in cand jupuite pana la sange: vii, nespus de vii.
Momentul suprem al crizei se consuma intr-o plutire in afara de orice lume, placuta sidureroasa in acelasi timp. Daca se auzea zgomot de pasi, odaia intra repede in vechiul eiaspect. Se pornea atunci intre peretii ei o scadere pe loc, o diminuare extrem de mica a exaltarii ei, aproape imperceptibila; asta imi dadea convingerea ca certitudinea in care traiam era despartita de o pojghita foarte subtire de lumea incertitudinilor.
Ma trezeam in odaia arhicunoscuta, transpirat, obosit si plin de senzatia inutilitatii lucrurilor care ma inconjurau. Observam la ele detalii noi asa cum se intampla sa descoperim vreun amanunt inedit intr-un obiect de care ne-am servit zilnic ani de-a randul. Odaia pastra vag amintirea catastrofei ca mirosul de pucioasa intr-un loc unde s-ar fi produs o explozie. Priveam cartile legate in dulapul cu geam si in imobilitatea lor remarcam,nu stiu cum, un aer perfid de tainuire si complicitate.
Obiectele din jurul meu nu renuntau niciodata la o atitudine secreta, pastrata cu ferocitate in imobilitatea lor severa.Cuvintele obisnuite nu sunt valabile la anumite adancimi sufletesti, incerc sa definesc exact crizele mele si nu gasesc decat imagini. Cuvantul magic care ar putea sa le exprime ar trebui sa imprumute ceva din esentele altor sensibilitati din viata, distilandu-se din ele ca un miros nou dintr-o savanta compozitie de parfumuri.
Pentru a exista, el ar trebui sa contie ceva din stupefactia care ma cuprinde cand privesc o persoana in realitate si apoi ii urmaresc cu atentie gesturile intr-o oglinda, apoi ceva din dezechilibrul caderilor in vis cu suieratoarea lor spaima ce parcurge sira spinarii intr-oclipa de neuitat; sau ceva din ceata si transparenta locuita de decoruri bizare in bulele decristal.
Invidiam oamenii din jurul meu, inchisi hermetic in tainele lor si izolati de tirania obiectelor.
Ei traiau prizonieri sub pardesiuri si paltoane dar nimic din afara nu-i putea teroriza si invinge, nimic nu patrundea in minunatele lor inchisori. Intre mine si lume nuexista nici o despartire. Tot ce ma inconjura ma invada din cap pana in picioare, ca si cum pielea mea ar fi fost ciuruita. Atentia, foarte distrata de altfel, cu care priveam in jurul meu nuera un simplu act de vointa. Lumea isi prelungea in mine in mod natural toate tentaculele;eram strabatut de miile de brate ale hidrei.
Trebuia sa constat pana la exasperare ca traiam in lumea pe care o vedeam. Nu era nimic de facut impotriva acestui lucru.„Crizele" apartineau in aceeasi masura si mie si locurilor unde petreceau.
E drept ca unele din aceste locuri contineau o rautate a lor „personala" dar toate celelalte se aflau ele insile in transa cu mult inainte de venirea mea. Asa erau de pilda unele odai, unde simteam ca crizele mele se cristalizeaza din melancolia imobilitatii si a nemarginitei lor singuratati. Ca un fel de echitate insa intre mine si lume (o echitate care ma cufunda inca mai iremediabil in uniformitatea materiei brute) convingerea ca obiectele puteau fi inofensive deveni egala cu teroarea ce cateodata mi-o impuneau.